Povestea usturoiului

Cred că v-am mai zis eu că fac parte dintr-o super organizaţie pentru studenţi, mai exact BOS. Împreună cu o echipă de oameni frumosi şi harnici pun la cale un proiect tare tare fain (veţi afla despre el, vă asigur) şi ne întrunim în şedinţe extraordinare în care ne punem minţile la încercare. Dar până să ne antrenăm intelectual, pregătim un mic protocol (cine se oferă să pregătească un fel de mâncare în ziua respectivă) prin care să ne desfătam papilele gustative şi să lucrăm mai cu spor.

Ne vedem joi

La FJSC, sala 614, ora 19.

În Rai se mănâncă bine

Publicasem cândva un articol despre Grecia, dar din cauza timpului şi a memoriei de purice, am uitat să vă mai prezint gândurile mele despre un subiect care mă pasionează tare tare : mâncarea. Ador mâncarea mediteraneana şi cum am fost în Raiul ei, nu puteam să nu descriu această experienţă culinară m-i-n-u-n-a-t-ă.

Sentimente colorate în cinematografie şi mass-media

Ştim cu toţii că homosexualitatea a existat încă de la începutul omenirii. Felul în care a evoluat percepţia asupra acestei orientări sexuale rămâne, însă, de discutat. Acum 50-60 de ani homosexualitatea era ceva greşit, ilegal, imoral, o boală mentală. Astăzi, tot mai mulţi oameni susţin drepturile persoanelor LGBT (Lesbian-Gay-Bisexual-Transgender), dar pe măsură ce numărul lor creşte, “opoziţia” devine tot mai violentă.

Bloggerii şi-au luat cafenea

De când am început să-mi vărs şi eu ideile în spaţiul virtual, am observat că de fiecare dată când se plănuieşte o întâlnire de bloggeri, apare următoarea întrebare: Unde mergem? Unde găsim loc pentru x oameni gălăgioşi? Pardon, zeităţi. Ultima locaţie de blogmeet chiar ne-a lăsat un gust amar. Însă aseară a avut loc o altă întâlnire, de data asta cu ocazia inaugurării primei cafenele destinată bloggerilor. Şi care poartă numele de… RSS Pub! Numele ei un fel de inside joke, un concept cunoscut numai de bloggeri.

Bilanţul sesiunii

A venit, ne-a ciuruit, ne-a părăsit. Şi ce bine e când totul se termină cu bine. Privind retrospectiv, deşi m-am agitat foarte mult, prima sesiune a vieţii nu a fost chiar foarte grea. Eu îmi imaginam e un fel de apocalipsă, un Cernobîl după, că nu voi mai vedea pe nimeni, nici măcar pe el. Am învăţat destul de mult sau cel puţin aşa mi s-a părut. Am făcut sinteze, am citit de 45754875 ori bibliografia, chiar mă simţeam o superstudentă. Asta până când am făcut un bilanţ al activităţii mele în timpul celor 4 săptămâni (+pre-sesiunea) şi am ajuns la concluzia că învăţatul nu a fost chiar activitatea cea mai febrilă.

Patru săptămâni sunt echivalentul a 672 ore. Şi să vedem:

280 de ore de somn
124 de ore pentru studiu
100 de ore petrecute cu fiinte umane (not my parents)
90 de ore pe facebook
45 de ore pentru filmetari/blogul meu (scris recenzii, mers la cinema etc.)
33 de ore petrecute în bucătărie/baie şi alte activităţi asemănătoare

Buuun, care este concluzia? În sesiune am dormit. Sau cum se spune: Sleep is for the weak. Nu renunţ la somn orice ar fi.

Rezultatul?

Nicio restanţă.

Numele meu este Simona şi (nu) sunt dependentă de Facebook

Am devenit oarecum obsedată de Facebook odată cu intrarea în BOS, la facultate si dupa decizia oficială de a-mi face blog. Sunt membru în peste 35 de grupuri, adaug regulat bloggeri în lista mea de prieteni sau le dau subscribe, sunt fanul a peste 300 de pagini (desigur, ar trebui să le mai triez) şi am peste 100 de check-in-uri. Orice se întâmplă, evenimente majore, scandaluri, job-uri, notele de la examene, noutăţi despre filme, cărţi, concursuri, totul aflu de pe facebook. Televiziunea, ziarul, internetul, toate sunt acolo.

Pui Django cu legume dezlănţuite

Eu şi Mihai ne-am decis să dăm o raită să-l vedem pe Django cum se dezlănţuie, dar şi să vedem ce-i mai poate pielea lui Tarantino de data asta. Nerăbdători să ne potolim foamea de sânge (şi de DiCaprio, mmm), ne-am dat seama că mai întâi trebuie să ne hrănim trupeşte. Şi cum Mihai mă cunoaşte atât de bine, a zis că trebuie să mă scoată odată din criza raw vegan şi să mă hrănească bine-bine.

Sunt o carnivoră, dar fără carne

Întotdeauna mi-a plăcut să mănânc. Şi mai mult de atât, să mănânc şi sa rămân slabă. Să mănânc la 2 noaptea fără remuşcări. Să mănânc carne prăjită cu usturoi, ceapă, brânză grasă, ciorbe cu bucăţi cărnoase, sarmale soioase, să am musacaua în trei straturi, cârnaţii cât mai groşi şi pâinea albă să fie mereu la loc de cinste. Şi totul să se scalde într-un vin roşu, de ţară. Plus un desert, cinci ciocolate Kinder Bueono să fie devorate în 2 ore.

Mă uit în urmă şi nu-mi vine să cred că asta eram eu cândva.

Îl căutăm pe Robert Downey Jr.

Dragilor, cum probabil bine ştiaţi, eu mai am un proiect de suflet şi acela poartă numele de filmetari. Şi mi se pare aşa de fain să văd filmele cu câteva zile înaintea tuturor, să scriu despre ele şi lumea să ţină cont de părerea mea, încât mi-am zis că nu trebuie să fac doar eu asta.

Îl căutam pe superbloggerul cinefil gata să salveze lumea şi a cărui descriere i-am făcut-o aici.

Dacă îl aveţi prin vecini, pe la facultate sau sunteţi chiar voi, atunci trimiteţi un mail la adresa contact@filmetari.com.

PS: Neapărat din Bucureşti!